Vulturul si vrabia

Cu ciocul tăios ca o sabie
Din zbor un vultur a răpit,
Pe stânca-i de granit, o vrabie.
Ea umilită i-a şoptit:
Pentru stomacul vostru, sire,
Ce-n veci obişnuit a fost
Cu mese pline de-ngrijire,
Sunt un dejun destul de prost.
Vulturul i-a răspuns: Aşa-i!
Însă nevoia te învaţă:
Când n-ai ce vrei, mănânci ce ai!
În comparaţie cu-o raţă,
Desigur, nu eşti un deliciu,
Mâncând un fel aşa sărac
Tu îţi dai seama că eu fac
Destul de mare sacrificiu!
În maiestatea lor trufaşe
Şi spre sporirea guşilor,
Vulturii trebuie să se-ngraşe
Din sângele supuşilor!
Un vultur nu trebuie să piară,
Dar nici să fie prea fudul
Decât atunci când e sătul...
Şi-acum te-nghit că-mi eşti sub gheară.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La oameni, tot ca şi la fiare,
E lege dură ca o sabie:
Pe cel mai mic îl sfâşie cel mare,
Ca vulturul pe vrabie.