Magistrala – unui Magistrat

Un magistrat de la Curtea de Casaţie, martor al scenei acesteia, mă îmboldi să spun ceva vesel. Vă închipuiţi în ce situaţie mă găseam. De o parte reputaţia mea de om de spirit, de alta şeful meu direct. M-am sculat totuşi şi m-am pomenit spunând versurile acestea:

Judecătorul meu Fabriciu

Nu-i orator, dar mie-mi place.

Dacă, vorbind, e un supliciu,

E un deliciu dacă tace!

Lumea înveselită a început să aplaude zgomotos. Fabriciu era mort, însă nu ceda. Se întoarse nervos spre o domnişoară vecină şi-i spune: Mai deştept sunt eu, că vorbesc mai mult, dumnealui tace întotdeauna. I-am răspuns la moment prin această epigramă:

Fiindcă tăceam, deşi cu rost,

Fabriciu mă crezuse prost,

Tot astfel eu l-am socotit

Dar numai după ce-a vorbit!