Adevărul  despre „rebeliunea legionară”     Editura  ETALON  -  2009

Petre  Ţuţea: „Legionarii nu au ucis niciun evreu!”

 

1.Documentele de la care plecăm

 

În „România liberă” din 3 septembrie 2003 s-a publicat articolul Convenţiile secrete de colaborare dintre comunişti şi regimul Antonescu din 1941 semnat de cunoscutul publicist VLADIMIR ALEXE, pasionat investigator al subteranelor din istoria noastră recentă. Un text de o valoare excepţională pentru istoriografia noastră, dar şi pentru viaţa publică românească, deoarece dezvăluirile făcute de VLADIMIR ALEXE sunt decisive pentru o evaluare corectă a fenomenului legionar, fenomen istoric care a implicat destinul a sute de mii de români, dacă nu chiar mai mulţi... Personal, am aşteptat cu sufletul la gură replica istoricilor „holocaustizanţi”, a acelor publicişti care jură pe realitatea crimelor „de la Abator”, din Transnistria şi alte ...locaţii. Aşteptare zadarnică, tăcerea acestor istoriografi fiind sinonimă cu recunoaşterea evidenţei: dezvăluirile făcute de VLADIMIR ALEXE sunt corecte, corespund adevărului...  Considerăm că din momentul publicării acestui text, a acestui document, nimeni nu mai are dreptul să-i acuze pe legionari în termenii în care a făcut-o până acum:

 

„Convenţii secrete de colaborare

Deşi istoria PCR include numeroase “pete albe” – sau fapte asupra cărora se păstrează tăcere în mod intenţionat – , colaborarea comuniştilor cu regimul ANTONESCU s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorită efectelor pactului MOLOTOV – RIBBENTROP, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare dintre comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI, reprezentat de comisarul PETROVICI, şi de CONSTANTIN DAVID, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţie, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este însă şi azi un „tabu” pentru istoria PCR. Şi nu înţelegem de ce.”

E simplu de ce: la data aceea conducerea şi structura PCdR era alcătuită aproape numai din evrei, astfel că „participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti” înseamnă de fapt „participarea evreilor la devastarea cartierelor evreieşti”! Nu atât pentru comunişti devine tabu acest subiect, cât mai ales pentru comunitatea evreiască, pentru liderii acesteia, care ar fi trebuit de multă vreme să dea socoteală în faţa conaţionalilor lor evrei şi în faţa concetăţenilor lor români pentru târgul criminal încheiat în ianuarie 1941.. Încă nu este târziu să li se ceară socoteala măcar celor care menţin şi azi interdicţia asupra dezvăluirii acestui trist complot...

În completarea documentului de mai sus, alte două, nu mai puţin interesante, publicate în volumul Partidul Comunist din România  în anii celui de al II-lea Război Mondial 1939-1944, Bucureşti 2003, Arhivele Naţionale din România: mai întâi documentul numerotat 34, o „notă informativă întocmită de către Direcţia Siguranţă, cu privire la atitudinea comuniştilor români în timpul rebeliunii legionare”, datată 27 ianuarie 1941, din care cităm prima frază: „Conducătorii mişcării clandestine comuniste, comentând versiunea (s.n.) că elementele comuniste ar fi participat la rebeliunea din zilele de 21, 21 şi 23 ianuarie a.c., afirmă că nu corespunde realităţii.” Aşadar, la câteva zile după „rebeliunea legionară” prin Bucureşti circula o versiune care a fost ulterior ascunsă cu grijă de autorităţile româneşti, nu cumva să mai treacă prin mintea cuiva ideea că în rebeliunea legionară a fost amestecat şi Partidul Comunist din România, partid la acea dată alcătuit aproape exclusiv din evrei. Pe aceeaşi pagină, 172, sub numărul 35, este publicată o altă notă informativă, „cu privire la influenţa comuniştilor în Corpul muncitoresc legionar”. O reproducem în intregime: „Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele în legătură cu rebeliunea şi devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului (s.n.), întrucât majoritatea membrilor Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenţi de stânga, putând fi captat însuşi conducătoruil muncitorilor, avocatul Groza Dumitru, care a pus în mişşcare întreg Corpul Muncitoresc.” Aşadar, la câteva zile după rebeliune, conducerea (evreiască) a Partidului Comunist din România se adresa Moscovei, prezentându-le tovarăşilor sovietici felul cum se desfăşurase acţiunea pentru care comuniştii evrei din România primiseră de la PCUS un sprijin atât de substanţial. Ei bine, după cum se vede, comuniştii evrei de la Bucureşti se laudă cu cele petrecute la 20-23 ianuarie 1941, ispravă pe care şi-o atribuiau integral şi pe care o prezentau, nici mai mult, nici mai puţin, ca pe „o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului”. Repet sintagma lămuritoare: „cu sprijinul partidului”.

Care partid? ...Aici documentul este uşor echivoc, şi avem de ales între două răspunsuri posibile: Partidul Comunist din România sau PCUS, Partidul Comunist din Uniunea Sovietică. Dat fiind faptul că PCdR era însă o creaţie a PCUS şi obedient întru totul acestuia, documentul nu mai este deloc echivoc...

 Evident, evreii comunişti jucau cu cinism „la două capete”: pentru Moscova, de unde veneau însemnate fonduri în sprijinul „revoluţiei”, evreii comunişti din Bucureşti se împăunau cu „rebeliunea şi devastarea magazinelor”, prin care declanşaseră „o primă încercare de revoluţie” şi se declarau astfel capabili să mai facă una, victorioasă pe deplin data viitoare, iar pentru Bucureşti şi străinătate aceleaşi evenimente erau catalogate drept pogrom, drept genocid anti-evreiesc... La Moscova evreii comunişti se prezentau în postură de eroi, de revoluţionari, iar la Bucureşti se dădeau victime inocente ale barbariei legionare, româneşti. Adică, în termenii de azi, abureală pe toată linia. Adică minciună! Minciună neruşinată! Criminală! (Documentele citate sunt preluate de la Direcţia Arhivelor Naţionale, colecţia Microfilme Rusia, rola 293, c.361, respectiv c.636)

Să mai observăm că în documentele citate, care emană de la PCdR, adică de la evreii comunişti, se vorbeşte despre „rebeliune” şi punct. Nu este numită rebeliune „legionară”, căci, conform acestor documente, ea poate fi numită mai degrabă rebeliune „comunistă” sau  „evreiască”! Mai exact spus, probabil, iudeo-comunistă... Aşadar, la 21-23 ianuarie 1941 nu a fost rebeliune legionară, ci o „primă încercare de revoluţie (iudeo-comunistă) cu sprijinul partidului (comunist din România)”! Aceasta este versiunea Partidului Comunist din România, la data de 1 februarie 1941, în raportul înaintat Moscovei...

Un alt document din epocă, pe care îl convocăm la acest ceas al lămuririi şi elucidării, sunt stenogramele şedinţelor de guvern ţinute sub „comanda” mareşalului Ion Antonescu. Mareşalul a făcut acest gest pe care numai un om profund onest şi animat de cele mai bune intenţii putea să-l facă: a dispus şi a asigurat înregistrarea tuturor discuţiilor purtate în guvern, neavând nimic de ascuns în faţa istoriei, a urmaşilor şi a lui Dumnezeu Însuşi! La câteva zile după rebeliunea iudeo-comunistă, în şedinţă de guvern, mareşalul Ion Antonescu, încă general la acea dată, face următoarea remarcă întru totul memorabilă: „Dintre evrei, nu toţi, dar 30.000-40.000 sunt periculoşi şi dovada s-a făcut cu ocazia rebeliunii, când mulţi evrei s-au asociat elementelor devastatoare din stradă. Pentru ca evreii să se asocieze acestor elemente, aceasta înseamnă că ei au fost puşi în mişcare de cineva, într-un anumit scop, şi nu puteau fi mişcaţi decât de o acţiune comunistă dirijată (s.n.)”. Aşadar, părerea lui Ion Antonescu despre evenimentele din 21-23 ianuarie 1941:  acele evenimente au avut drept componentă şi „o acţiune comunistă dirijată”, „când mulţi evrei s-au asociat elementelor devastattoare din stradă”.

Text extrem de important, din care deducem mai întâi că (1) Mareşalul nu era la curent cu înţelegerea dintre Siguranţă şi Partidul comunist. Antonescu nu a ştiut nimic despre mizerabila convenţie încheiată. De asemenea, (2) precizarea că evreii, nu toţi, ci numai 30.000 sau 40.000 sunt periculoşi pentru ordinea publică şi pentru români, în general, redă adevăratele dimensiuni ale persecuţiilor anti-evreieşti gândite şi aplicate de mareşal, care au urmărit să lovească numai în „evreii periculoşi”, nu puţini, dar nici toţi propriu-zis. Astfel că, atunci când, în tensiunea demonstraţiei, îi acuzăm pe evrei de una sau de alta, prin „evrei” se înţelege în mod curent câteva procente, cât reprezentau cei 40.000 de evrei „periculoşi” din totalul de evrei trăitori la acea dată în România. Mareşalul avea toate posibilităţile să afle cu certitudine despre numărul mare de evrei care „s-au asociat elementelor devastatoare din stradă”. Astfel că (3) mareşalul Ion Antonescu devine şi el un martor, poate cel mai important, în legătură cu participarea evreilor la rebeliunea ...legionară. De remarcat că atributul „legionară” nu apare nici la Ion Antonescu...

Aşadar, se adună la un loc şi converg spre acelaşi înţeles (1) zvonurile publice, adică „versiunea” care circula prin Bucureşti imediat după rebeliune, (2) documentele emanate de la Partidul Comunist din România, care la acea dată era majoritar evreiesc – de aceea nici nu se numea român(esc), ci din România, (3) declaraţia oficial consemnată a lui Ion Antonescu, conducătorul statului, şi, vom vedea mai jos, (4) mărturia, mai mult sau mai puţin involuntară a lui Matatias Carp, cuprinsă în Cartea Neagră a sa. Iar înţelesul, acelaşi, este că la rebeliunea legionară evreii au participat, dar nu ca victime, ci ca forţe combatante mascate, ascunse sub o identitate falsă.

Să mai observăm că despre victimele evreieşti, adică despre acele 120 de cadavre puse în sarcina legionarilor, nu se prea vorbeşte...

Povestea cu cei 120 de evrei ucişi de legionari se împiedică în multe neconcordanţe, dar mai ales într-un detaliu de comportament post mortem al ...celor rămaşi în viaţă, evreii rude şi prieteni ai celor ucişi, sau lideri ai comunităţii, care nu au făcut nici cel mai mic demeres pentru ca autorităţile să-i identifice pe (legionarii) asasini. Deşi după „rebeliune” au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi mii de legionari, niciun legionar, nici unul măcar, nu a fost anchetat sau judecat ori condamnat pentru uciderea vreunuia dintre cei 120 de evrei. Comportamentul este cu totul nefiresc, aberant din toate punctele de vedere, şi cere o explicaţie pe care eu, unul, am solicitat-o în nenumărate rânduri, inclusiv de la defunctul Nicolae Cajal. Comunitatea Evreiască din România este datoare, obligată chiar, ca măcar acum, când este tot mai des contestat „pogromul” de la Bucureşti, să explice faptul ciudat că nici măcar după instalarea la putere a evreilor comunişti nu s-a făcut o anchetă (1) pentru a se lămuri în ce condiţii au murit cei 120 de evrei şi (2) pentru a fi pedepsiţi criminalii. Ancheta nu s-a făcut, dar de pedepsit au găsit ei pe cine să pedepsească: pe legionari. Eternii vinovaţi, eternii criminali! De ce nu s-a făcut nicio anchetă judiciară? Tocmai pentru a nu se descoperi adevărul, atât de favorabil legionarilor şi atât de incriminant pentru adversarii lor. Demonizaţi de întreaga mass media, de nenumăraţi mercenari ai scrisului, ai cinematografiei, legionarii au ajuns la un moment dat să fie condamnaţi la ani grei de temniţă numai pentru faptul că au făcut vreodată parte din Mişcarea legionară. Nu pentru vreun gest sau vreo faptă, ci numai pentru apartenenţa politică. Iar dacă ţinem seama de faptul „nu există familie de români în care să nu fi fost o rudă măcar legionar”, vom înţelege că acuzaţiile atât de grave la adresa legionarilor îi vizează practic pe toţi românii!

În vastul şi criminalul scenariu al demonizării legionarilor, punctul forte al rechizitoriului împotriva legionarilor l-a constituit „pogromul de la Bucureşti”, şi încununarea sa prin măcelul „de la Abator”. Amândouă aceste episoade au fost înscenate, printr-o diversiune destul de prost regizată,  nefiind niciodată confirmate în justiţie.

 

  2. Cartea Neagră citită atent

 

Cartea Neagră, scrisă de evreul Matatis Carp şi publicată în anii 1947-48, are trei volume, dedicate, în ordine, momentelor de grea cumpănă prin care au trecut evreii din România: guvernarea legionară, pogromul de la Iaşi şi deportarea în Transnistria. Cartea Neagră se citeşte în mare grabă. Mai exact spus, se frunzăreşte. Este o carte ...jenantă. Nu cred că s-a găsit cineva s-o citească atent cap-coadă. Eu, ca român şi ca om, citind la această carte, am fost mereu încercat de două sentimente contradictorii, iar fiecare dintre aceste sentimente mă zorea să las mai repede cartea din mână: (1) sentimentul ruşinii, dacă cumva chiar au fost săvârşite crimele descrise şi inventariate, şi (2) sentimentul ruşinii că, mult mai probabil, autorul inventează crimele relatate sau măcar le exagerează, cu bună ştiinţă, că adică minte! Am citit cele trei volume sărind de la o pagină la alta, într-o neorânduială deplină, până când Dumnezeu s-a îndurat de mine şi am dat de pagina 21, din primul volum, unde am găsit informaţia că ţăranii români cumpărau evrei de la jandarmii care îi păzeau şi, ajungând acasă cu evreul târguit, românul îi tăia acestuia beregata, aduna sângele într-un vas, ca la Ignat, când taie porcul, iar sângele evreului îl folosea să ungă osia căruţelor şi alte mecanisme casnice...

Evident, nu am putut citi mai departe şi am lăsat Cartea Neagră din mână. Rău am făcut!

...Zilele trecute, după ce am aflat de existenţa documentelor citate şi discutate în capitolul „Documentele de la care plecăm”, mi-am propus totuşi să mai citesc o dată volumul I din Cartea Neagră, dar să-l „lecturez” metodic, cu creionul în mână, având trează atenţia spre a descoperi (1) dacă autorul se contrazice pe el însuşi şi (2) în ce măsură pot fi găsite confirmări – desigur, involuntare, pe care autorul le aduce ipotezei „noastre”, ipotezei că, aşa cum a dezvăluit Vladimir Alexe, în ianuarie 1941 o bună parte din evenimentele cuprinse în ceea ce unii numesc azi „pogromul de la Bucureşti” sunt de fapt materializarea unei diversiuni, a unei înscenări la a cărei organizare şi desfăşurare lideri evrei importanţi, precum şi o parte dintre „victime”, şi-au dat concursul. Închei această lectură cu o concluzie: dacă procedam de la bun început aşa, citind cu atenţie textul, nu ar fi fost greu să găsesc ceea ce am căutat apoi aiurea, ani de zile. Aş zice că Matatias Carp a fost cât se poate de corect şi ne-a spus tot adevărul, dar pentru că nu ni l-a servit „mură-n gură”, noi nu ne-am priceput să citim corect mesajul său! Iată acest mesaj, de la Matatias Carp citire:

Lucrul cel mai important pe care l-am scăpat, l-am trecut cu vederea, este acela că însuşi Matatias Carp ştie, recunoaşte şi ne informează, corect, că nu legionarii au organizat şi declanşat rebeliunea, ci autorităţile. Textul este de mai multe ori inechivoc, prima oară la pagina 73: „De aceea, provocând rebeliunea, care în acel moment periculos a scăpat populaţia evreiască de la exterminare, generalul Antonescu nu a fost însufleţit de vreun îndemn generos sau umanitar cu privire la cei ce erau atunci cele mai apăsate victime ale legionarismului. A provocat rebeliunea pentru că avea nevoie de dînsa.”  Aşadar, reprezentantul comunităţii evreieşti din România susţine că nu legionarii, ci Ion Antonescu „a provocat rebeliunea (pentru că avea nevoie de dînsa”)!!  Spus cât se poate de clar! Deci nu legionarii au provocat rebeliunea! Deci sintagma „rebeliunea legionară” nu este corectă. Legionarii nu au avut controlul „rebeliunii” devreme ce nu ei au organizat-o şi declanşat-o!

Paginile 74-75 sunt paginile care trebuie citite cu atenţia cea mai mare. Mai întâi se face o succintă descriere a ostilităţilor. Matatias Carp separă desfăşurarea rebeliunii „în sectorul nordic al Capitalei ţării”, de felul cum „s-a desfăşurat rebeliunea în cealaltă emisferă a oraşului”. Spune „că nu a fost nevoie de cine ştie ce desfăşurare de forţe” pentru a-i scoate pe legionari din centrele lor de rezistenţă, că deci aceştia nu au opus nicio rezistenţă: „Când Generalul s-a hotărît să lichideze rebeliunea, n-a avut nevoie decât de câteva ceasuri: de la orele 2p.m. până spre noapte.” Care au fost „centrele de rezistenţă legionară”? „Prefectura Poliţiei Capitalei, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, Cazarma Gardienilor publici, Casa Verde din str.Roma, Sediul Corpului Muncitoresc Legionar din str.Călăraşi etc.” Cu alte cuvinte, Matatias Carp confirmă toate sursele legionare care afirmă că în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, legionarii nu au atacat pe nimeni, ci au mărşăluit prin centrul Capitalei, scandând lozinci anti-masonice (sau iudeo-masonice), apoi s-au baricadat în clădirile pe care le administraseră până atunci, de unde, fără să opună o rezistenţă serioasă, au fost scoşi de armată, „împleticindu-se în lungi şi dezgustătoare convoaie printre santinele”. Câţi au fost aceştia? „Câteva mii”. Confruntarea dintre legionari şi armată s-a lăsat cu „câteva victime căzute de o parte şi de alta în luptă dreaptă(sic!), câteva geamuri sparte, câteva ziduri zdrelite de schije, un oficiu public jefuit şi incendiat, câteva birouri publice răvăşite (...)” care astfel „au marcat sfârşitul „erei legionare”, pe care Horia Sima o anunţase emfatic în mesajul său de anul nou.”

În continuare, la pagina 75, textul descrie jaful şi prăpădul la care este supusă „cealaltă emisferă a oraşului, acolo unde bolnave tradiţii au făcut să se îngrămădească, una lângă alta, aşezările evreieşti. (...) Deşi era sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Este, probabil, fraza cheie a Cărţii Negre. Invit onor cititorii s-o mai ...lectureze (oribile dictu!) o dată, pentru a trece apoi la o analiză de text atentă. Nu zăbovim prea mult asupra expresiei „bolnave tradiţii”, care nu pare a fi critică la adresa bucureştenilor, ci a evreilor bucureşteni, traiul în ghettou fiind o tradiţie evreiască. Iar la Bucureşti nu se poate vorbi chiar de un ghettou. Starea de spirit exagerat de normală (sic!) a localnicilor îi va fi împiedicat pe evreii bucureşteni să-şi urmeze genotipul...

Importantă, extrem de importantă este secvenţa care urmează, în care sunt pomeniţi „cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”. Cine sunt aceştia? În nici un caz legionarii. Ci sunt unii care au ştiut bine că „sectorul cel mai ameninţat” era cartierul evreiesc şi care s-ar fi cuvenit „să ia din vreme vreo măsură de pază”, dar nu au făcut-o, „din indolenţă sau cu dinadinsul”. Din tonul de reproş care li se face acestora, deducem că ei aceştia, care au făcut totul pentru ca rebeliunea să izbucnească, nu aveau cum să fie legionarii, ci unii care aveau anumite obligaţii faţă de cartierul evreiesc, dar „din indolenţă sau cu dinadinsul” „totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază” pentru acea „populaţie (evreiască) de aproape o sută de mii de oameni lăsată pradă bestiilor dezlănţuite”.  Din acest „totuşi” se înţelege limpede că „cei care au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească” ar fi trebuit, ar fi avut obligaţia să se gândească şi la securitatea evreilor, „să ia din vreme vreo măsură de pază”. Mi se pare evident că Matatias Carp nu are astfel în vedere nici măcar autorităţile. Coroborând pagina 75 din Cartea Neagră cu documentele descoperite şi publicate de Vladimir Alexe, ar rezulta că (1) cei vinovaţi de indolenţă faţă de populaţia evreiască a cartierului evreiesc aparţineau acestei populaţii, erau evrei, şi că (2) înscenarea pusă la cale cu concursul acestor evrei a fost realizată, „din indoelnţă sau cu dinadinsul” (s.n.), cu un exces de elan distructiv, cu un surplus de victime, atât bunuri materiale, cât şi vieţi omeneşti. Victime pe care planificatorii nu s-au învrednicit să le prevadă şi să le evite. Caracterul aluziv al reproşului, descifrabil numai pentru cei în temă, iar nu pentru cititorii de duzină ca alde subsemnatul, este elementul care ne face să credem că cei vizaţi de reproşul lui Matatias Carp, la acea dată secretar general al Uniunii Comunităţilor Evreeşti din Vechiul Regat, erau evrei cu rang important în comunitatea evreiască, erau colegi cu Matatias Carp în conducerea comunităţii evreieşti. Este un reproş adresat acelor evrei care, în colaborare cu oamenii lui Eugen Cristescu, au declanşat rebeliunea. Căci, se mai înţelege şi asta din textul de la această pagină 75, Antonescu a provocat rebeliunea, dar alţii „au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească”.  Iar aceşti alţii, după modul voalat şi aluziv în care se referă la ei autorul, nu pot fi decât nişte lideri ai evreilor, bine cunoscuţi de autor, colegi sau tovarăşi ai acestuia. Au făcut ei o treabă bună, nimic de zis, dar o puteau face mult mai bine dacă nu dovedeau oarece indolenţă! ...Cam acesta pare înţelesul ciudatelor vorbe ale lui Matatias Carp. Înţeles uşor de dedus după dezvăluirile cuprinse în documentele mai sus prezentate.

Acest reproş (sau atac?) al autorului la adresa liderilor evrei care au negociat rebeliunea cu Eugen Cristescu şi au participat la organizarea şi desfăşurarea rebeliunii, mă determină să nuanţez ipotezele deja formulate cu alte ocazii: o parte cel puţin din crimele invocate s-ar părea că au fost chiar crime crime, adică au existat şi evrei ucişi în acele zile. Dar nu de legionari, ci „de bandele ucigătoare şi jefuitoare” revărsate din periferie. Se înţelege, citind printre rânduri, că aceste bande au scăpat de sub controlul celor care le-au organizat şi le-au dirijat la început. Pe aceşti organizatori îi vizează cu discreţie reproşurile lui Matatias Carp. El nu putea să le spună propriu zis pe nume şi nici să fie prea explicit, căci ar fi însemnat să dea în vileag lucruri extrem de neplăcute pentru comunitate. Dar măcar atâta şi-a putut permite: acest reproş aluziv, pe care nu-l puteau înţelege decât cei dinlăuntrul afacerii...

Să recitim şi descrierea „pogromului”: „Cartierele evreieşti au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor (s.n.), bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.

Atacul s-a produs concomitent în toate cartierele şi împotriva tuturor obiectivelor.(...) Periferia a revărsat în zilele acestea spre mahalalele evreieşti pe toţi amatorii de bunul altuia sub scutul celei mai sigure impunităţi.”(s.n.) Aşadar, rebeliunea a continuat şi multă vreme după capitularea legionarilor! Ce poate asta să însemne altceva decât faptul că legionarii nu aveau nicio legătură cu „bandele ucigătoare şi jefuitoare”?! Iar informaţia că acele bande acţionau „sub scutul celei mai sigure impunităţi” devine decisivă: legionarii erau ultimii care puteau oferi impunitate cuiva. Cum să-ţi mai închipui că legionarii, deja arestaţi majoritatea („câteva mii”), mai puteau proteja ei pe cineva?! S-ar fi protejat pe ei înşişi dacă ar mai fi putut! Repet, citită atent, pagina 75 a vestitei cărţi spulberă tot restul cărţii. De ce o fi scris-o domnul Carp?...

Cred că un singur răspuns pare logic: Matatias Carp a fost în divergenţă cu evreii comunişti care au accepat sau chiar au conceput ei colaborarea cu Siguranţa în vederea compromiterii legionarilor. Acestora li se adresează reproşându-le „indolenţă” şi chiar rea voinţă („dinadinsul”)... Mesajul este însă greu de descifrat şi, iată, abia după aproape 70 de ani „ne cade fisa”.

Un alt moment de sinceritate al autorului se produce atunci când recunoaşte rolul pe care comunitatea evreiască din România a înţeles că trebuie să-l joace în acele împrejurări: anume să facă tot ce era posibil pentru a-i învrăjbi pe legionari şi generalul Ion Antonescu. Citez de la pag. 71, pagină revelatorie şi ea: „Regimul legionar s-a prăbuşit în sânge şi cenuşă şi unul din elementele care au contribuit la această prăbuşire a fost activitatea conducerii evreieşti (s.n.). (...) Încă din luna octombrie, numai după câteva săptămâni de guvernare laolaltă, Antonescu şi Horia Sima îşi trimiteau reciproc în scris ameninţări cu falimentul regimului şi al ţării şi azvârleau unul asupra celuilalt, răspunderea dezastrului. Discordia aceasta trebuia cu orice preţ întreţinută. (s.n.) Chiar dacă se întrezăreau pericolele şi suferinţele pe care o eventuală convulsie le-ar abate asupra tuturor ea trebuia provocată, (s.n.) pentru că în acel moment cealaltă alternativă era prăbuşirea ţării şi exterminarea totală a populaţiei evreieşti.” Aşadar, conducerea evreiască a considerat că este nevoie absolută de „o convulsie”, în urma căreia discordia dintre general şi legionari să ducă la un divorţ total, fiind perfect conştientă că o asemenea convulsie, care să scoată de la guvernare pe legionari, ar putea abate asupra tuturor (evreilor) mari pericole şi suferinţe. Dar ea, dumneaei convulsia, „trebuia provocată”. Cum poate fi interpretat acest text altfel decât ca o recunoaştere a rolului pe care l-a jucat „conducerea evreiască” în planificarea, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea rebeliunii, a „convulsiei”?!

„Discordia aceasta (dintre Antonescu şi legionari) trebuia cu orice preţ întreţinută”, zice Matatias Carp. Iar preţul a fost în primul rând minciuna, sutele de reclamaţii împotriva legionarilor cu care conducerea evreiască l-a bombardat pe General. Reclamaţii nefondate, false, incorecte, dar numărul lor mare făcea dificilă verificarea fiecăreia. Conform dictonului „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!”, şi au rămas în arhive acele reclamaţii mincinoase până în ziua de azi, când sunt interpretate ca documente istorice, dovezi ale sălbăticiei legionare... La data aceea însă, cu fiecare memoriu mincinos – consemnează Matatias Carp, „s-a mai rupt un fir din legăturile şubrede dintre General şi Mişcarea Legionară. Conducerea evreiască a continuat această acţiune până în ultimul moment”.

...Să ne amintim puţin în ce condiţii tragice pentru România s-a ajuns, ca unică soluţie politică posibilă, la colaborarea dintre General şi Mişcarea Legionară. Cât de mult a regretat fiecare voitor de bine al acestui neam românesc ruptura dintre General şi tineretul legionar! Ce şansă mare pentru români s-a irosit atunci, nefructificată?! Poate că cel care a regretat cel mai mult acest divorţ sângeros a fost Ion Antonescu însuşi. Acum aflăm cine a fost artizanul acestui veritabil dezastru naţional românesc: conducerea evreiască, din care făcea parte şi Matatias Carp!... Se adaugă astfel o pagină nouă şi neaşteptată la inventarul crimelor şi trădărilor de care românii au avut parte din partea evreilor! (...Mă rog, a unor evrei, unii mai lideri!) Rebeliunea legionară a fost aşadar opera „conducerii evreieşti”, care a dus astfel până la capăt acţiunea fundamental anti-românească de a-l separa pe Antonescu de legionari, de a-i scoate pe legionari de la guvernare şi de a-i compromite prin crimele şi ororile din ianuarie 1941, crime care nu s-au produs niciodată sau, de se vor fi săvârşit, nu legionarii le-au făptuit.

Cartea Neagră ne mai oferă o şansă de a ne dumiri ca lumea la pagina 93:

„5 octombrie 1940.

Un nou comunicat semnat de conducătorul statului, arată starea de ameninţare permanentă în care se găseşte populaţia evreiască. Textual, comunicatul spune, între altele:

 „Unele elemente îmbrăcate clandestin în cămaşă verde (...) merg din casă în casă şi din întreprindere în întreprindere, în capitală şi în ţară, pentru a ameninţa, a teroriza şi a stoarce bani”.

Informaţia că unii derbedei îmbrăcau „clandestin” cămaşa verde ne pune pe gânduri. Mai întâi ne amintim că după numai câteva luni, în ianuarie 1941, circa 20.000 de cămăşi verzi, procurate de evreul comunist Constantin David din URSS, au fost îmbrăcate de „bandele ucigătoare şi jefuitoare”, recurgându-se astfel la un truc diversionist, exersat deja, precum se vede, cu câteva luni înainte de diversiunea cea mare din ianuarie, confirmând-o! Cel mai plauzibil este ca acele „elemente” să fi fost evrei! Ipoteza ne este sugerată şi de documente comuniste de mai târziu. Într-o şedinţă a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, ţinută în 5 octombrie 1945, „care se referă la populaţia evreiască”, printre multe alte accente şocant de critice la adresa evreilor, înregistrăm şi dezvăluirea făcută de Vasile Luca cum că mulţi evrei după 23 august 1944 „s-au îmbrăcat în haine ruseşti şi au luat vitele de la ţărani”! (Vezi Teodor Wexler şi Mihaela Popov, Anchete şi procese uitate 1945-1960, vol.I, pag. 26.) Aşadar stratagema, sigur de nişte evrei efectuată în 1945, de ce nu i-ar fi avut ca executanţi tot pe evrei în ianuarie 1941 sau in octombrie 1940?!... Oricum, să îmbraci cămaşa verde legionară şi să comiţi acte de abuz şi jaf, era un gest menit să şubrezească legăturile dintre legionari şi General. Se încadra perfect în strategia „conducerii evreieşti”.

Să menţionăm că în timpul războiului, în zonele ocupate de germani, politrucii sovietici, în majoritate evrei, sub conducerea unuia Leonid Brejnev, au organizat mici grupuri de diversiune: indivizi îmbrăcaţi în uniforme militare nemţeşti, care săvârşeau felurite acte criminale împotriva populaţiei civile, pentru a compromite relaţiile dintre această populaţie şi armata germană, pentru a sădi ură şi neîncredere faţă de germani şi pentru a împiedica astfel colaborarea armatelor de ocupaţie cu populaţia locală... Truc clasic, dar niciodată folosit de români.

Un cuvînt în plus despre documentul citat mai sus: este deosebit de important. Nu ne mirăm că a rămas necunoscut până la data când Teodor Wexler l-a publicat. În acest document găsim informaţii şi menţiuni cu totul neaşteptate despre Transnistria, în totală contradicţie cu afirmaţiile din Cartea Neagră, vol.III. Astfel, la un moment dat Vasile Luca spune: „Antisemitismul nu-l combaţi scoţându-i pe evrei din lagăr şi punându-i în fruntea tuturor (...) Au venit evreii din lagăr şi în scurt timp au devenit milionari (...) nu prea sunt evrei deportaţi în Ardeal care au rămas în mizerie. Au devenit arhimilionari. (...) Apărem noi (adică comuniştii – n.n.) şi punem în toate organele de conducere, şi în fruntea administraţiei – elemente evreieşti. Şi atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (...) Şi ce au făcut evreii din lagăre? Au venit cu saci cu ruble. (s.n.) Au cumpărat ruble cu 5 lei şi le-au vândut cu suta apoi. (...) Trebuie o luptă serioasă împotriva elementelor fasciste evreieşti, în primul rând.”(p.17-29)

Să cităm şi din Gisela Vass, care a supravieţuit în conducerea PCR până în 22 decembrie 1989: „Evreii merg la ţară, iau vite şi dacă îi arestează, spun: tocmai pe mine mă arestezi, care am fost în Transnistria? Şi jandarmul le dă drumul. Mi-a povestit un tovarăş, că evreii (...) dacă aveau un concurent creştin, se duceau şi îl denunţau, că: el mi-a împuşcat pe fiul meu. Au aceleaşi metode pe care le întrebuinţau în Transnistria... Mi-a povestit acestea tov. Săracu. Şi nu numai el, şi tov. Bodnăraş a spus asta în şedinţă (...) că dacă ai fost în Transnistria, nu ai dreptul să jefuieşti ş.a.m.d.” Lăsăm pentru altă ocazie comentariul acestui document publicat pentru prima oară de Teodor Wexler, un evreu care cunoştea bine adevărul despre Transnistria. Soţia sa provenea din evreii strămutaţi peste Nistru... Şi niciodată nu a găsit de cuviinţă să reclame „infernul” transnistrean în care a trăit.

În concluzie, Cartea Neagră, din motive greu de înţeles, la o lectură atentă ne oferă suficiente date pentru a putea fi citată în sprijinul tezei „noastre”: conducerea evreiască din România a fost implicată ca principal actor şi beneficiar al „rebeliunii legionare”. Spun beneficiar, căci aşa consideră Matatias Carp alungarea legionarilor de la guvernare, ca pe un triumf al „conducerii evreieşti”. Punem întrebarea: Aveau oare nişte minoritari etnici dreptul să se amestece atât de adânc în destinul şi împotriva intereselor fireşti ale poporului care le oferise găzduire şi protecţie? Mai ales în condiţiile în care cu numai câteva luni înainte, la cedarea Basarabiei, alţi evrei, de peste Prut, dăduseră dovadă de cea mai dezgustătoare lipsă de loialitate faţă de statul şi de poporul român?!...

Aşadar, în ianuarie 1941, cu ocazia „pogromului” de la Bucureşti, nu  evreii au fost victimele legionarilor, ci legionarii, şi o dată cu ei întreg neamul românesc, au fost victimele „conducerii evreieşti”!

Un cuvînt şi despre cuvîntul pogrom, folosit atât de des cu referinţă la evenimentele din ianuarie 1941: după datele oficiale, au murit 120 de evrei, dar şi un număr ceva mai mare de români, majoritatea legionari! Au fost şi evrei răniţi, într-un număr însă mult mai mic decât al românilor răniţi. Cum să se numească pogrom o confruntare în urma căreia agresorii ies cu mai multe victime decât cei agresaţi?! Numai această confruntare a cifrelor este suficientă pentru a deduce cât de nepotrivită şi de abuzivă este folosirea cuvîntului pogrom.

E timpul să renunţăm deopotrivă la termenii rebeliune legionară şi pogrom. Ceea ce s-a întâmplat în ianuarie 1941 a fost cu totul altceva: a fost o diversiune anti-legionară, anti-românească, „provocată de duşmanii neamului”. Îl citez astfel pe Horia Sima, care a făcut această apreciere – „evenimente pe care eu le consider provocate de duşmanii neamului”, în scrisoarea adresată generalului Ion Antonescu în 22 ianuarie 1941. Acelaşi înţeles îl dă şi „manifestul Trifa”, chiar din primul moment al „rebeliunii” care a debutat, precum se ştie, prin asasinarea unui maior german, „ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Inteligence Service-ului, pe străzile Capitalei”. Singurul amestec legionar în acest asasinat a fost că tot ei au plătit şi pentru această diversiune...  

             Mai e de adăugat că scoaterea de la guvernare a legionarilor s-a făcut cu acordul lui Hitler. Ca şi asasinarea Căpitanului, a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşadar, într-o chestiune foarte importană: soarta legionarilor, a celor ce organizaseră mişcarea cea mai curat naţionalistă din Europa, constatăm un acord total de vederi între Hitler şi conducerea evreiască din România.

           După „rebeliune”, o bună parte din conducerea legionară s-a refugiat în Germania, unde Hitler nu a pregetat să-i interneze pe legionari în lagărele de concentrare de la Dakau, Buckenwald etc., alături de deţinuţi politici evrei. Cu menţiunea că regimul de detenţie pentru legionari a fost cel mai aspru, mai ales în comparaţie cu al evreilor... Această observaţie ne scoate însă prea departe de capacitatea noastră de a controla ipotezele.

 

        3. Minunata poveste a evreului Spiegel

                                                    sau

     Cum îl pune Zaharia Coja pe Matatias Carp la stâlpul infamiei

 

Îi auzi pe unii zicând: „Au fost omorîţi şase milioane de evrei nevinovaţi!... Dar şi unul singur să fi fost ucis, şi crima este la fel de mare!” Vorbe de la care avem, deductiv, teza reciprocă, la fel de valabilă: Când eşti acuzat că ai ucis şase milioane de evrei, dacă poţi dovedi pentru un singur evreu că au minţit când l-au declarat victimă, este suficient ca să ai dreptul să te întrebi şi de ceilalţi evrei dacă au fost într-adevăr ucişi!”

În numele acestui principiu voi oferi în continuare cititorilor noştri minunata poveste a evreului Alexandru Spiegel, o voi oferi în două variante, una a evreului Matatias Carp, şi alta a românului Zaharia Coja, tatăl subsemnatului de mine...

Varianta MATATIAS o găsim în Cartea Neagră, vol.I, pag. 175-176:

„18 ianuarie 1941.

O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.

Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi ajutoarele sale.

Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale.

A doua zi dimineaţă, Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.

În jurul stâlpului au fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a trecut întâi un lanţ în jurul gâtului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă sub bărbie.

La ora 9 seara Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”.

Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au înţeles să guverneze. Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul ruşinii, ruşinea fiind capabilă să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe, mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un anumit soi de ingenuitate (sic!) a modelului lor de comportament.

Cel căzut în greşeală nu era neapărat deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobriului celor cunoscuţi, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, dar nu pe un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La Bucureşti, primul care a păţit ruşinea de a fi „pus la stâlpul infamiei” nu a fost vreun comunist sau vreun evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un  ...legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a ştiut vinovat, n-a protestat, aşa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat sau revoltat pentru sancţiunea primită. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin părinţii săi, la cele petrecute: 

Varianta COJA, aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul ZAHARIA COJA, din Constanţa, aflând că amicul său ALEXANDRU SPIEGLER a fost dus la Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naştere, la Bobotează. Au petrecut aşa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul, nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască şi să trăiască în România, printre români... Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler. (Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană...) Mi-am adus aminte atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil... Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de asta şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul „Ştiţi dumneavoastră de ce?”...

Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canjea, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, şi-a adus el însuşi aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau chiar cu numai una... Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii, români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţean. Sau românesc... Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canjea –  a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluţească.

Avem motive să devenim anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp & gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!... Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!

Aşadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!...

Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia...

Povestea are şi o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat nu de dimensiunile holocaustului din România, ci să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, unii chiar ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am mai şi publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie şi dezinteresul celor vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei. Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. În ordinea, aş zice „românească”, a lucrurilor! Caz aş fi făcut numai eu şi îmi pica foarte bine să fac tuturor cunoscută aceastgă ispravă a tatălui meu, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor din zilele noastre... Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu adevărul pe care l-au inventat ei!... Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată ziua desculţ în zăpadă!...

Însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!

...Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a unui Alexandru Spiegel torturat şi ucis de români, cu toate celelalte născociri bolnave prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenbourg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel...

Cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, sper să bucur inimile prietenilor mei evrei! Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum!

                                                           *

Închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?

Fireşte, când încă de la începutul Cărţii Negre ni se spune că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor” (pag. 21), dacă eşti om normal, închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici cea mai mică atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre, unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul românesc”. Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligaţii devreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!

Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!

O ultimă observaţie: sunt şocat de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-ar fi supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti... (Vezi bătaia pe care o încasează ovreiul de la ceilalţi deţinuţi!) Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?! Cumva acest capitol din Cartea Neagră, ca şi altele, este opera lui Ilya Ehrenbourg, co-autor din umbră al mizerabilei înseilări?

...Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă. Dixi et salvavi animam meam...

                                                                      

                                                          Ion  Coja