(mai 17,  2010)

    “Profilul interior al Căpitanului”

                 

                                         de Emil Cioran

Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere.Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.

     

Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri ?Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea : “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :

- ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.

- ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.

- ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.            

Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.

Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.

Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.

Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.

 

Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.

Capitate, Capitane, tara mi te cheama iar.

 

FAT FRUMOS

                 de Tudor Arghezi
 

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Muntii pustii, cu piscurile catã
Mâhniti, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel putin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care tara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta si ochiul soimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din ses
Si, goalã ca de suflet, tristã, tara
Nu mai gãseste parecã-nteles.
De ce e ziuã si se lasã seara.

Fluierul lui cânta si-n cingãtoare,
Si zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori si de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se desteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Si se simteau logodnicii usori
Si mai frumosi, cãlcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii si mistretii
Si nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca niste fete
Si cu sfiala dulce-a tineretii.

Unde-a plecat cã n-are nimeni stire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albastri, plini ca de mãrgele,
Si cu sprinceana-n jurul lor subtire?

A coborât din munti, pe stânci, cãlare,
Si patru nopti a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea si vântul.

Si luându-si fluier, însã si secure,
Si arme grele, -n mâna lui usoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Si ca un fulger purtãtor de soare.

El strãbãtu întreaga tarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde si cu coifu-afarã

Si s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la fata apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian si-al Papei.

Neamul ursuz din tãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, si hâd si sângeros,
Amenintase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui si voia lui cea bunã.

Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simtii, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Si-n glas, în vorbe, -n pâine si pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.

Si o luminã nouã-n viata lui,
Si o chemare din Tãrii si noapte -
Si-n toate glasul nu stia al cui,
Si un îndemn de semne si de soapte

Nemaistiute, nemaiîncercate
Ce se iscau si se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Si se-ngrosau într-însul forte albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, si-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeti.
Murmur de fier si suier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieti,
De lãnci împiedecate în zãbale.

Acum s-a dus dusmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge si-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie -
În stare si de milã, dar si de necrutare -

Cum va voi, cãci vrednicul urmas
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

Tu, Tarã, -asteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri linistit,
Din rãsãritul mare-n asfintit,
De la hotar pãnã-n hotar.